Club Naturalis Yoga

"Dezvoltare personală și practică exerciții Hatha Yoga”

ȘEDINȚA 22 – Extremele fricii și autocompasiunii

 

Imagini pentru necaz

Problemele oamenilor au început din timpuri străvechi, de când omul din vechime a renunțat la legătura directă cu cunoașterea fără cuvinte și la modul de a acționa în armonie cu natura, declarându-se rațional capabil să se autocontroleze după propriile-i reguli și să controleze la fel mediul în care trăiește.

În sfera predominant rațională, singura posibilitate de autocontrol și control a mediului, este folosind extremele fricii și autocompasiunii nemărginite. Aceste două extreme sunt componente ale unui mecanism intern elaborat, creat astfel încât să ne mențină permanent în legătură cu el. Acest lucru înseamnă că percepem cu el, gândim cu el, privim cu el și trăim clipă de clipă cu el. Trăindu-ne existența în acest mod, suntem convinși, că în mod evident noi suntem cei capabili de control și autocontrol.

Pentru a controla și a se autocontrola, omul folosește frica și autocompasiunea sau mila profundă față de propria persoană. Folosește permanent frica de moarte, de dezintegrare, de renaștere, de schimbare, iar în extrema cealaltă autocompasiunea (plângerea de milă) față de tot ceea ce i se întâmplă. Se stimulează permanent folosind frica și se mângâie cu autocompasiune. Se stimulează folosind frica pentru a evolua, pentru a se autodepăși, pentru a deveni mai deosebit, mai puternic, pentru a fi moral, pentru a fi competitiv, pentru a fi inteligent, pentru a deveni o persoană de succes, pentru a se menaja de eșec, etc. Pentru a reuși fiecare dintre acestea, cu ajutorul fricii și autocompasiunii caută în cămara interioară sentimente potrivite obținerii efectului dorit, apoi le dă impuls de manifestare, iar noi vom simți sentimentele respective fără a fi conștienți de mecanism. Doar frica și autocompasiunea sunt impulsurile capabile să declanșeze și să activeze sentimentele cămării interioare.

De exemplu pentru a fi competitiv, omul se stimulează cu frica de a nu fi anonim. Caută în cămara interioară sentimente potrivite momentului și le declanșează. Va simți ambiție, aspirație, dorințe înalte, etc. Toate aceste sentimente îi conferă calitatea de a fi competitiv și îi determină convingerea că luptă pentru o cauză nobilă: importanța sa în societate. Dacă obține rezultate bune va trăi satisfacția propriei competitivități materializată în valoare personală, în imagine și chiar în importanță de sine. Dacă însă rezultatele nu sunt cele așteptate, va folosi autocompasiunea pentru a-și plânge de milă, pentru a se victimiza.

După cum se observă, folosind extremele fricii și autocompasiunii, ne arondăm un șablon coercitiv de sentimente și motivații cu ajutorul căruia să funcționăm. Acest șablon devine un mecanism elaborat, complex după care ne ghidăm în fiecare clipă și în raport cu care ne judecăm viața.

De ce le numim extreme? Frica și autocompasiunea sunt la extremele mecanismului conform căruia funcționăm. Sunt gardieni la extremele șablonului coercitiv de acțiuni și sentimente alimentat din cămara interioară, alimentat prin dialog interior, prin importanță de sine, valoare personală și imagine personală.

Fiecare componentă în parte, a structurii ego-ului, este motivată de dorința de a fi mai inteligenți, mai educați, mai competitivi, mai puternici, mai influenți, mai distinși, mai morali, mai deosebiți, mai realizați, etc. Sub acestea și pentru a fi realizabile, există sentimentele stimulatoare din cămara interioară, dar la baza acestor sentimente acționează întotdeauna frica și autocompasiunea, cele mai stimulatoare dintre toate.

Acestea sunt câteva etape de manifestare a mecanismului interior. Extremele fricii și autocompasiunii impregnează toate aceste etape. Cu cât realizăm mai mult etapele, cu atât mai mult folosim extremele fricii și autocompasiunii și ne dorim să folosim o cantitate mai mare din aceste ingrediente de bază ale sistemului. Exterior percepem numai satisfacții sau insatisfacții, înăbușite în frici și autocompasiuni neînțelese.

Acesta este autocontrolul pe care îl practicăm, autocontrolul prin intermediul extremelor fricii și autocompasiunii. Cu această stare pe care ne-o realizăm controlat, acționăm permanent asupra mediului controlându-l, făcând efort să îl transformăm conform viziunii date de șablonul coercitiv. Acest control, stimulativ prin frică și autocompasiune, ne determină să oscilăm permanent între extreme, între puternice frici și profunde autocompasiuni. Ne face să pendulăm între ele până nu mai vedem nimic altceva, până pierdem ultima fărâmă de conștiență asupra adevăratei esențe lăuntrice. Cu cât avem dorințe mai intense sau mai multe, cu atât mai mult suntem motivați să pendulăm mai intens între frici și autocompasiuni, mai accelerat, mai amețitor..

Frica și autocompasiunea sunt principalele sentimente generatoare de tensiune și presiune interioară. Nu pot exista una fără cealaltă, deoarece una o generează pe cealaltă. Dacă una ar dispărea, ar dispărea și cealaltă și am scăpa de extreme. Întotdeauna autocompasiunea atrage frica și frica atrage autocompasiunea. Nu există una fără cealaltă și în manifestarea lor, fiecare alege un sentiment care să o îndreptățească să se manifeste.

Folosim frica, pentru a ne asigura limita până la care considerăm că nu este un pericol să ne întindem implicarea, o folosim ca pe un semnal de alarmă. De exemplu, ne asigurăm împlinirea calității de a fi competitiv, punându-i stavilă extremă frica de a fi anonim. Vom alerga astfel zi de zi pentru a fi cât mai competitivi, din frica de a nu fi anonimi. Frica ne asigură limita de a nu ajunge la eșecul de care ne temem, pentru a nu ajunge la insatisfacție. Ajunși aici, frica ne domină și ne este mai mult frică de frică, decât de eșec. Eșecul este un scop inacceptabil pentru noi și atunci controlăm situația prin frica și teroarea cu care ne autopedepsim în caz de eșec.

Autocompasiunea, ne asigură suportul și mângâierea emoțională, ne păcălește să simțim că totul este suportabil. Autocompasiunea este nelimitată și se manifestă împrăștiată ca un fluviu de milă ce se revarsă asupra noastră înnecându-ne în consolare.

Controlați prin autocompasiune, ne simțim determinați și îndreptățiți să alegem să simțim anumite emoții și sentimente care să ne satisfacă, care să ne mângâie, care să ne răsfețe. De asemenea, controlați prin frică ne simțim determinați și îndreptățiți să simțim anumite emoții și sentimente care să ne stimuleze ambițiile.

Întotdeauna când avem un sentiment generat de una dintre ele, trebuie să-i căutăm extrema sau sentimentul generat în contrapartidă de cealaltă. Supraviețuiesc numai în pereche. Numai în acest fel au sens și își ating scopul. Întotdeauna suntem măcinați de extreme, fie că le manifestăm în comportament, fie că le gândim, fie că le simțim. Întotdeauna principalele sentimente generatoare de extreme sunt frica și autocompasiunea. Pe baza formată de ele se clădesc și sunt emanate toate celelalte sentimente pe care le generează, care ne motivează și ne satisfac. Emanarea lor formează pătura densă a extremelor.

Când la extremele structurii ego-ului se amplifică frica și autocompasiunea, ele generează în corp tensiune și presiune interioară insuportabilă, până la epuizare. Presiunea interioară ne îngreunează, ne încetinește, ne crează disconfort și anxietate până la un grad avansat de epuizare, apoi boală. Acesta este un mecanism torționar controlat, care ne epuizează permanent de energie!

Întotdeauna când avem un sentiment bazat pe frică vine și extrema lui bazată pe autocompasiune ”pentru a-l consola”, pentru a forma mecanismul torționar.

Detaliind și exemplificând sentimentele emanate prin manifestarea extremelor fricii, avem:

Extrema fricii, generează:

Extrema autocompasiunii, generează:

Frică Plângere de milă (compasiune)
Insatisfacție Autosatisfacție
Nemulțumire Automulțumire (în scopul de a lâncezi)
Deziluzii Iluzii
Teama de eșec Speranța de succes
Nemilos Milos-naiv
Neiertător Iertător- delăsător
Nemulțumit Mulțumit
Suspiciune Naivitate
Cruzime Blegeală
Dezamăgire Amăgire
Activitate Delăsare
Jignire Naivitate
Control extrem Neglijență
Ordine exacerbată Dezordine
Exaltare Deprimare
Seriozitate Neseriozitate
Insistare Abandonare (înainte de maturare)
Abrupt Domol, leneș
Rapiditate Lentoare
Surescitare Împrăștiere
Structurare Destructurare și nestructurare
Intolerare Tolerare (din moliciune)
Strictețe Nestrictețe
Restricționare Nerestricționare
Resentimente Sentimentalism obsesiv
Atenție la detalii Neobservarea detaliilor, neatenție
Obsesie Lipsă de concentrare
Exacerbare Dezinteresare
Violență, agresivitate Blegeală
Exigență Indulgență
Rigiditate Moliciune

În mod explicit, există persoane care manifestă atracție și comportament preponderent pe frică și persoane care manifestă atracție și comportament preponderent autocompasiv. Fiecare dintre aceștia folosesc în mod schematic, în comportamentul și sentimentele lor, elementele din prima, respectiv a doua coloană.

Persoanele care manifestă atracție spre extrema fricii, vor căuta în toate acțiunile pe care le fac să se comporte pentru a se autostimula cu: insatisfacție, nemulțumire, frică, deziluzie, teama de eșec, nemulțumiri, suspiciuni, cruzime, dezamăgire, surescitare, exaltare, seriozitate, structurare, restricționare, obsesie, exacerbare, violență, agresivitate, exigență, rigiditate, etc. Persoanele care manifestă atracție spre extrema autocompasiunii, vor căuta în toate acțiunile pe care le fac să se comporte pentru a se mângâia cu: indulgență, toleranță, speranță de succes, iluzii, blândețe, autosatisfacție, automulțumire, naivitate, amăgire, delăsare, neglijență, dezordine, deprimare, neseriozitate, lentoare, împăștiere, destructurare, nestructurare, dezinteresare, moliciune, etc.

Alegerea pe care o facem între aceste 2 extreme, o facem în adolescență, atunci când căutăm să ne formăm personalitatea. Cei ce au ales extrema autocompasiunii preponderentă, în sentimente și comportament au gândit astfel: ”decât să mă comport fiindu-mi frică de insatisfacții mai bine să trăiesc cu iluzia satisfacțiilor…”, ”decât să simt nemulțumiri permanent mai bine să trăiesc iluzia mulțumirilor…”, ”decât să trăiesc cu frică, mai bine să trăiesc cu mângâiere și plângere de milă pentru propria persoană…”, ”decât să fiu nemilos, mai bine să fiu milos…”, ”decât să fiu neiertător, suspicios și crud, mai bine să fiu iertător, naiv și blând…”, ”decât să fiu dezamăgit, activ și jignit, mai bine să fiu amăgit, delăsător și naiv…”, ”decât să fiu extrem controlat, mai bine să fiu neglijent…”, ”decât să fiu ordonat, exaltat și serios, mai bine să mă comport dezordonat, deprimat și neserios…”, ”decât să fiu insistent, abrupt, surescitat, structurat, intolerant, strict, restricționat, dezamăgit, obsesiv, exacerbat, violent, agresiv, exigent sau rigid, mai bine să mă comport: abandonat, domol, lent, împrăștiat, destructurat, nestructurat, tolerant, nestrict, nerestricționat, dezamăgit, neatent, deconcentrat, dezinteresat, blând, indulgent și moale.” Cei ce au ales extrema fricii preponderentă, în sentimente și comportament au gândit invers decât cei ce au ales extrema autocompasiunii.

Ceea ce nu am știut însă, este că atunci când alegem predominanța unei extreme, nu putem să alegem doar câteva elemente care ne plac dintr-o listă. Când alegem extrema predominantă ne alegem cu toate celelalte elemente din listă, cu toată lista! Când ne vedem cu toată lista, începem să obosim, să ne speriem și să ne dorim să renunțăm la ea. Însă este foarte greu, deoarece nu știm și nu vedem ce avem de făcut.

Indiferent ce predominanță alegem, alegerea pe care o facem este în pofida celeilalte. Astfel, în comportamentul nostru zilnic simțim: insatisfacție în pofida satisfacției care ne-ar înmuia sau satisfacție în pofida insatisfacției care ne-ar încrâncena, nemulțumire în pofida automulțumirii care ne-ar limita sau automulțumire în pofida nemulțumirii care ne ține încordați, exigență în pofida indulgenței care ne-ar împrăștia sau indulgență în pofida exigenței care ne-ar rigidiza, etc. De aici au pornit alegerile pe care le-am făcut inițial și pornind de aici ne-am stabilit șablonul coercitiv de acțiuni și sentimente cu care să ne trăim viața. Șablonul coercitiv este prin urmare format din sentimentele specifice preponderenței unei extreme.

Trăind zi de zi sub dominația extremelor fricii și autocompasiunii, ne alegem cu două consecințe: 1) ne uzăm frânele prin care menținem manifestarea fricii și autocompasiunii în limite suportabile, și  2) ne consumăm trăind intens cu extremele fricii și autocompasiunii fiecare moment din viață, astfel încât ne vom simți suprasaturați de viața dusă în acel mod.

Detaliind aceste două consecințe vom observa că:

1)    Uzându-ne frânele care ne mențin pe parcursul vieții atât manifestarea fricii cât și autocompasiunii în limite acceptabile de suportat, vom ajunge să trăim frici și autocompasiuni mai intense, mai insuportabile firii, dar și sănătății care va fi vizibil șubrezită.

2)    Trăind intens cu extremele fricii și autocompasiunii fiecare moment din viață, vom ajunge să simțim că ne-am trăit anumite sectoare din viață suprasaturat și vom fi sătui de acele sectoare din viață, dar nu vom ști cu ce să le schimbăm sau nu vom avea curajul să o facem. Atunci este momentul în care este necesară reformularea vieții și a comportamentului. Altfel, rămânând în suprasaturare nu ne așteaptă nimic bun, dimpotrivă, intrăm pe un drum înfundat, blazat, deprimant, aducător de nenorociri.

Un luptător nu are nevoie să se comporte după un șablon coercitiv de sentimente și acțiuni, nu are nevoie de extremele fricii și autocompasiunii pentru a se comporta sau pentru a-și evalua viața, deoarece el este în afara extremelor fricii și autocompasiunii. El nu se plasează niciodată între extremele fricii și autocompasiunii, deoarece acestea l-ar limita, l-ar sufoca, l-ar transforma într-o persoană plină de slăbiciuni, iar acest lucru i-ar fi fatal. Niciodată un luptător nu ar alege nici măcar un singur sentiment din vreuna dintre listele fricii și autocompasiunii deoarece nu i-ar fi de vreun folos, dimpotrivă.

Un luptător se are numai pe sine și își este de ajuns. El trăiește în limita strictului necesar fără a se lăsa bântuit și manipulat de motivații, respectiv de frici și autocompasiuni. Trăind în limita strictului necesar el nu își permite decât ghidarea cu ajutorul percepției care vine din esența lăuntrică și care îi determină un comportament cumpătat, liniștit, impecabil.

Oamenii trăiesc ghidați de către extremele fricii și autocompasiunii, ca și cum nu ar fi posibil să trăiască în nici un alt mod. Un luptător își adună voința și curajul, și găsește acel mod de a fi în afara extremelor fricii și autocompasiunii. Îl găsește în determinarea și neînduplecarea de a se lăsa pradă lor, în răbdarea și stăpânirea de sine de a le rezista, în disciplina și bunăvoința care îi dau limpezime, în blândețea și farmecul ce îi dau fluiditate. Numește acest mod de a fi simplitate, deoarece are totul și nu are nevoie de nimic altceva. În afara tuturor constrângerilor ego-ului, el rămâne singur cu simplitatea sa și râde, și râde…

”Cine nu iese din ego, n-atinge absolutul și nu descifrează nici viața.”

(Constantin Brâncuși)

 

Autor: Naturalis Yoga                                                                                                                                                    

vizitatori:
Hit Counter provided by orange county divorce attorney

Designed by adaweb