Club Naturalis Yoga

"Dezvoltare personală și practică exerciții Hatha Yoga”

ȘEDINȚA 23 – Autocompasiunea și frica

Imagini pentru frici

Materialul anterior a prezentat modul în care ființele umane se motivează pentru a se plasa și funcționa între extremele fricii și autocompasiunii, stimulându-se permanent cu frica și menajându-se cu autocompasiunea.

Suntem prinși în jocul lor amețitor și interminabil, în care autocompasiunea generează frica, apoi frica generează autocompasiunea și din nou autocompasiunea generează frica, pentru ca apoi frica să genereze autocompasiunea, până la epuizare. Nu există nimic bun pentru noi în jocul lor și totuși ne lăsăm amăgiți și prinși cu ușurință.

Extremele fricii și autocompasiunii privite în mod individual, devin detaliate, concrete și dezbrăcate de imaginea tabu pe care o au. Frica devine doar o deformare rigidă și încrâncenată, iar autocompasiunea devine o hidoșenie vâscoasă și flască.

Sunt precum două organisme care se hrănesc cu energia noastră, pe care o stârnesc să se descarce. Cu cât se hrănesc cu mai multă energie, cu atât le trebuie mai multă.

Frica se hrănește cu mai multă frică, iar autocompasiunea se hrănește cu mai multă autocompasiune. Amplificarea oricăreia dintre ele se realizează prin artificiul ieftin al interminabilului dialog interior și a multitudinii de sentimente pe care suntem antrenați să le simțim, ca și cum am juca un rol potrivit fiecărei situații.

”Cum ar trebui să mă simt sau să reacționez în această situație? Dacă mă simt jignit voi face impresie și voi obține recția dorită a adversarului. Să mă simt distrus emoțional, să mă plâng interlocutorului? S-ar putea să își facă o părere bună despre mine, să mă creadă o persoană sensibilă…”. Permanent în interacțiunea zilnică ne-am antrenat să avem un sentiment sau altul ca și cum am juca un rol al cărui efect căutăm să-l vedem în ochii interlocutorului. În alegerea acestor roluri suntem ajutați de către dialogul interior, iar alegerile pe care le facem sunt pe fundalul fricii și autocompasiunii pe care le avem.

Persoanele funcționând preponderent cu frică, sunt obișnuite să trăiască și să acționeze permanent secondați de frică. Ei fac efortul ca tot ceea ce percep în jur să treacă prin filtrul fricii pe care și l-au pus, așteptând ca frica să le dea un semnal. Trecându-și percepția prin acest filtru, ei au ocazia să-și stimuleze aspectele care nu li se par mulțumitoare.

De exemplu, dacă trec prin filtrul fricii comportamentul lor la locul de muncă și li se pare că nu sunt suficient de competitivi, frica de a fi neînsemnați le dă un semnal sub forma unui sentiment de nemulțumire, de frustrare interioară. Dialogul interior va interveni creându-le scenarii dramatice ale imaginii lor neînsemnate și ale consecințelor posibile. Rezultatul final este amplificarea crescândă a fricii, până când pe fondul unei frici amplificate vor face tot posibilul să fie mai competitivi.

Însă dacă frica se amplifică, ea le creează o viziune exacerbată asupra a ceea ce percep și un sentiment disperat de frică, din care vor ieși cu greu. Acesta este însă semnalul de alarmă pe care ei îl așteaptă. Cei pe frică sunt alarmiști permanent și caută să se alarmeze prin frică, deoarece acolo unde frica le dă semnal, acolo li se va fixa atenția și se vor stimula. Stimularea prin frică le mărește efortul depus și le dă sentimentul că sunt în priză. Din acest motiv ei caută să perceapă permanent numai prin filtrul fricii orice lucru de care sunt conștienți.

La fel, persoanele funcționând preponderent pe autocompasiune sunt obișnuite să trăiască și să acționeze permanent secondați de autocompasiune. Ei fac efortul ca tot ceea ce percep în jur să treacă prin filtrul autocompasiunii profunde pe care și l-au pus, așteptând ca autocompasiunea să le dea un semnal. Trecându-și percepția prin filtrul autocompasiunii, ei au ocazia să-și analizeze aspectele care li se par insuportable și să își plângă de milă pentru ele. Semnalele pe care le caută autocompasiunea sunt întotdeauna vis-a-vis de cât de mult pot să suporte, iar autocompasivii nu suportă multe! Se cufundă în plângere de milă și se ascund în ea de tot ceea ce există în jur, ca și cum n-ar exista. De aici le vine ignoranța, indulgența, naivitatea, delăsarea și toate celelalte. Când autocompasiunea li se amplifică, le crează o viziune exacerbată asupra a ceea ce percep și un sentiment disperat de autocompasiune, de milă față de propria persoană, din care se vor sustrage cu greu.

Dacă cei pe frică sunt alarmiști-fricoși, cei pe autocompasiune sunt alarmiști-plângăcioși. Atât cei ce trăiesc preponderent prin filtrul fricii, cât și cei ce trăiesc preponderent prin filtrul autocompasiunii, sunt atât de obișnuiți să trăiască permanent și să perceapă prin filtrele fricii, respectiv autocompasiunii, încât nu concep că ar putea trăi altfel.

Ambii dramatizează și exacerbează frica, respectiv autocompasiunea cu care își însoțesc percepția. Dramatizând, ajung la un prag la care li se face frică de frică celor preponderent pe frică, sau li se face frică de autocompasiune celor preponderent pe autocompasiune. Ajunși pe această culme a fricii de frică, respectiv a fricii de autocompasiune, basculează în extrema cealaltă. Cei fricoși devin autocompasivi, iar cei autocompasivi devin fricoși.

E ca și cum un motangne-russe urcă o pantă a amplificării și exacerbării, după care cade în jos pe panta opusă. Însă celor preponderent pe frică nu le este familiară percepția și funcționarea pe autocompasiune, iar celor preponderent pe autocompasiune nu le este familiară percepția și funcționarea pe frică. Fiecare este stânjenit, iar această situație crează o criză interioară generând anxietate și panică.

Nu știm de când avem frica, dar nici autocompasiunea. Funcționăm cu ambele, însă nu știm de când și nu știm cum am învățat să funcționăm cu ele. Nu știm cum am început să le folosim drept filtru pentru a percepe prin intermediul lor.

La un control amănunțit nu ni se pare că suntem în neregulă, și totuși suntem atât de vulnerabili și atât de labili ! Atât frica, cât și autocompasiunea există permanent în noi mascate în diverse ipostaze, determinându-ne stările interioare și comportamentul după bunul plac.

Acceptăm frica ca pe un instinct de conservare, la fel autocompasiunea. Nu bănuim și nu vedem nimic în neregulă, iar în acest timp ele se dezvoltă periculos și amenințător.

Instinctul de conservare este un instrument pozitiv de apărare a organismului. Însă nici frica și nici autocompasiunea nu apără organismul de nimic. Dimpotrivă consumă energia organismului și îl dezechilibrează, distrugându-l treptat. Ne induc iluzia că ne apără organismul, iar noi folosindu-le ca pe un filtru de percepție le atribuim exact rolul unui instinct de conservare, fără a fi în realitate.

Frica. Frica este instinctul de a controla. Frica vine întotdeauna cu obsesia de control. Frica este frica de a nu pierde controlul, iar această frică hrănită amplifică obsesia de a controla. Avem frici bazale: frica de a ne pierde viața, frica de a ne pierde mințile, frica de a ne îmbolnăvi, frica de a nu avea ce să mâncăm, frica de a nu avea posesiuni, etc. Deși este evident absurd că am putea controla oricare dintre aceste frici, totuși creându-ne frică pentru oricare dintre ele avem iluzia că le avem sub control și astfel le ținem la distanță. Adică, avem iluzia că fiindu-ne frică nu ne vom mai pierde viața, nu ne vom pierde mințile, nu ne vom îmbolnăvi, vom avea ce să mâncăm, vom avea posesiuni, etc. Ca și cum frica pusă drept gardian ne păzește de toate acestea. Dar cum?

Avem formată convingerea că cu cât folosim mai des și mai mult frica, controlăm mai bine fiecare detaliu al vieții noastre. Dar cu cât controlăm mai bine fiecare detaliu al vieții noastre, cu atât mai mult frica se amplifică. Acest control și această amplificare este sentimentul de a deține controlul asupra vieții noastre, dar și asupra ființei noastre.

Sentimentul de a deține controlul asupra ființei noastre este extrem de dăunător corpului, deoarece îl constrânge tot mai mult împiedicându-l să funcționeze normal, îl rigidizează și fără să ne dăm seama îl impregnează cu frică.

În copilărie nu aveam pretenția de a deține controlul asupra ființei noastre, eram fluizi și liberi, ne simțeam bine cu noi înșine. Cu cât ne-am maturizat, cu atât mai mult am făcut eforturi chinuitoare de a căpăta control asupra ființei noastre. De atunci, în fiecare fibră rigidizată a corpului nostru avem frică, dar totodată avem satisfacția și împlinirea că deținem controlul.

Frica este un sentiment de pe raftul cămării interioare, pe care ne-am decis să-l luăm și să-l utilizăm pentru a controla sau pentru a ne apăra. Însă frica este doar o intensitate emoțională, care ne prinde în magnetismul ei hipnotic, creându-ne iluzia unui dezastru.

Când sesizăm un singur fior de neliniște, frică, anxietate, panică, agitație interioară, când suntem fixați în obsesii din care nu ne putem desprinde, când suntem îngrijorați, nemulțumiți, enervați, agresivi, iritați, exaltați, când avem dorințe sau ambiții rapace, este un semn sigur că suntem sub dominația fricii.

Este momentul în care trebuie să sesizăm în mod pragmatic, că pierdem energie din cauza fricii, că suntem vulnerabili și dezechilibrați energetic, să sesizăm că ne-am ruinat ființa cu povara fricii.

Suntem extrem de vulnerabili fricilor pe care ni le-am creat în timp și trebuie să destrămăm această extremă pe care ne bazăm controlul, știind că frica nu are putere proprie, ci este o impresie emoțională.

Este momentul să sesizăm că pierderea de energie resimțită alimentează  frica dându-i astfel putere, dându-i astfel magnetismul hipnotic căruia îi cădem prizonieri. Este timpul să renunțăm la acest artificiu, la acest capriciu emoțional și să-l punem înapoi pe raftul cămării interioare, declarând cu glas tare că nu avem nevoie de el.

Autocompasiunea. Vedem autocompasiunea ca pe un instinct de protejare. Avem sentimentul că cu cât ne plângem mai mult de milă, cu atât mai mult suntem protejați. Am găsit acest sentiment dulce-amăgitor pe un raft al cămării interioare și am decis să îl luăm și să îl folosim. Naivi, l-am pus drept filtru pentru a ne clarifica percepția și de atunci am devenit vulnerabili, labili, dezechilibrați și plângăcioși.

Autocompasiunea este un sentiment de înțelegere și de compătimire față de suferințele și nenorocirile proprii. Întotdeauna repertoriul ei începe prin a ne prezenta situația dezastruoasă și de tot plânsul în care ne aflăm. Întotdeauna prin filtrul autocompasiunii transformăm orice situație într-una dezastruoasă.

Dacă farmecul distinctiv al fricii constă în sentimentul de a controla, farmecul aparte al autocompasiunii constă în transformarea viziunii asupra situațiilor cu care ne confruntăm într-una dezastruoasă, dar și căutarea permanentă pentru a găsi în ochii celor din jur toată plângerea de milă de care avem nevoie, de care suntem capabili. Autocompasiunea este un sentiment care fără jenă ne determină să ne demonstrăm slăbiciunile și dimensiunea meschinăriei emotive de care suntem capabili, în raport cu noi și cu lumea.

Autocompasiunea vine întotdeauna din indulgență profundă, iar indulgența ne face plăcere. Prin urmare ne face plăcere să avem autocompasiune. Autocompasivi, suntem indulgenți cu noi înșine, suntem indulgenți cu tot ceea ce ni se întâmplă, suntem indulgenți cu tot ceea ce ne provoacă, suntem indulgenți cu tot ceea ce ar trebui să ne întărească, etc. și în această situație ne rămâne un singur lucru de făcut: să ne plângem de milă.

Ne-am pus filtrul autocompasiunii și avem autocompasiune în gânduri, în dialog interior, în părerile despre lume, în fiecare detaliu al modului în care raționăm și ne trăim viața. Fiecărui detaliu al vieții de care suntem conștienți, îi revărsăm prima dată autocompasiune, și doar apoi îl digerăm. Ca și cum ne protejăm cu autocompasiune de posibilele asperități ale vieții. Dar cum, creându-ne slăbiciuni și vulnerabilități multiple?

Autocompasiunea are o forță magnetică hipnotică, cu care ne învăluim pentru a ne proteja și a percepe într-un mod mai blând realitatea. Însă modul autocompasiv în care o percepem este iluzoriu, naiv, plin de speranțe nefondate, amăgitor, delăsător, deprimant, neglijent, neatent, etc. Întotdeauna manifestarea autocompasiunii lasă loc manifestării fricii, care să o urmeze. Și atunci considerăm că fiind astfel ne protejăm de viața care vine peste noi?

Este momentul în care trebuie să sesizăm în mod pragmatic că pierdem energie din cauza autocompasiunii, că pierdem energie lăsându-ne pradă acestei forțe magnetice hipnotice, că suntem vulnerabili și dezechilibrați energetic din cauza ei, că ne-am ruinat adevărata percepție a realității ascunzându-ne în poalele autocompasiunii.

Este momentul să sesizăm că practicând autocompasiunea, ne-am creat o asemenea slăbiciune, plângere de milă și indulgență, încât am devenit ruine emoționale.

Este timpul să renunțăm la acest artificiu, la acest capriciu emoțional și să-l punem înapoi pe raftul cămării interioare, declarând cu glas tare că nu avem nevoie de el.

Este momentul în care trebuie să destrămăm această extremă știind că autocompasiunea, asemenea fricii, nu are putere proprie, ci este o impresie emoțională. Realizând acest lucru extrema se destramă.

Atât frica cât și autocompasiunea sunt cele mai puternice sentimente care ne determină existența, ne determină să fim așa cum suntem. Ambele ne trântesc întotdeauna într-o dramă interioară, ai cărei actori suntem noi. Ne luăm rolul în serios și ne jucăm sentimentele. Simțim atâta durere încât ne simțim îndreptățiți să avem autocompasiune și simțim atât de acut nevoia de a controla încât ne simțim îndreptățiți să avem frici.

Un luptător este în afara acestor nevoi și a acestor drame. El nu trebuie să joace vreun rol. Nu are nevoie să aleagă extrema fricii sau autocompasiunii pentru a trăi. Nu are nevoie să perceapă toate lucrurile de care este conștient prin extrema fricii sau autocompasiunii. El percepe evenimentele și le acceptă exact așa cum se prezintă fără a le deforma cu viziunea dramatică a fricii sau autocomapasiunii.

El nu are nevoie de protecția autocompasiunii și nici de controlul fricii. Singura lui preocupare este bunăstarea fizică și psihică, în rest lasă viața să vină spre el. Provocările cărora le poate face față le primește cu impecabilitate, iar din calea celor cărora nu le poate face față se dă la o parte. Strategia, strictul necesar, stăpânirea de sine, răbdarea, disciplina, alegerea momentului potrivit și voința, sunt ”controlul” său cel mai de preț și sunt un control de la nivelul dublului, nu al ego-ului.

În acest fel, luptătorul se are numai pe sine însuși, solitar, simplu și liber de orice constrângeri sau obligații.

Fii luptător, acceptă-ți  provocarea vieții tale fără frică, taci și nu-ți mai plânge de milă!

”Evadează din larmă. Vino în câmpiile liniștite peste care domnește nesfârșitul cer și unde, între noi și astre, nu mai este decât liniștea; acolo, încremeniți să ascultăm doar vocea din lăuntrul nostru…”

(Jerome K. Jerome)

 Autor: Naturalis Yoga

vizitatori:
Hit Counter provided by orange county divorce attorney

Designed by adaweb