Club Naturalis Yoga

"Dezvoltare personală și practică exerciții Hatha Yoga”

ȘEDINȚA 24 – Iubirea

 

Imagini pentru iubirea

Dintre toate sentimentele de care avem cunoștință și care aparțin cămării noastre interioare, iubirea, deși o cunoașem ca fiind un sentiment, nu aparține inventarului personal. Asemenea neînduplecării, stăpânirii de sine, răbdării, alegerii momentului potrivit și voinței, iubirea este un sentiment independent de cămara interioară, deoarece nu este rezultatul unui efort personal.

Iubirea este un flux de energie permanent, constant, care străbate întregul univers și pe care îl accesăm la voință. Acest flux de energie străbate de la un capăt la altul pământul, natura, oamenii, animalele, plantele, etc. Iubirea a fost întotdeauna energia care a susținut germinarea începutului și toate procesele universului. Iubirea este accesul nostru prin voință, la o formă rafinată de conștiiță.

Sentimentul cald de iubire părintească, este primul de care ne bucurăm încă de la naștere. El ne încălzește și plămădește aluatul sufletesc.

Sentimentul de iubire adevărată este singurul de a cărui realitate nu trebuie să ne convingă nimeni. Simțim și atât. Ne umple, ne face ușori ca un fulg, ne determină să fim fericiți chiar în situații nefericite, ne simțim cuprinși de o magie, ne simțim norocoși, ne simțim aleși.

De ce nu durează acestă magie până la sfârșitul vieții? De ce suntem la un moment dat dezamăgiți și simțim că ne-am pierdut iubirea? Cu ce am greșit? E mai bine să nu iubești decât să fii dezamăgit? Dacă am fost așa fericiți de ce acum ne reprimăm sentimentele și le întoarcem spatele, nu tot noi eram aceia care ne doream să dureze o veșnicie? De ce ne dorim brusc altceva? Cum e posibil să îți dorești brusc altceva și să renunți la atâta fericire pe care de altfel o cauți toată viața? Cum să iubești, să fii fericit și în același timp să fii atât de nefericit?….

De ce iubim? Imediat pusă această întrebare, avem impulsul de a ne scormoni mintea  după motive.

Avem motive pentru care facem investiții emoționale generate întotdeauna din frică. Iubim din teama de a nu fi singuri și părăsiți, din teama de a nu rămâne nealeși, de a nu rămâne neremarcați, din teama că nu ne facem datoria de oameni, din teama de a nu fi singuri la bătrânețe, din teama de a nu fi singuri când suntem bolnavi, din teama de a nu avea cine să ne gătească sau face menajul, din teama că nu dă bine în societate dacă nu am face-o, din teama că nu avem cu cine întemeia o famile și riscăm să nu avem copii, etc.

Avem de asemenea motive pentru care facem investiții emoționale generate din autocompasiune. Iubim din dorința ca empatizând cu cineva: să ne plângă de milă, să ne laude calitățile, să ne aprobe defectele necondiționat, să ne aprobe necondiționat orice credem și facem, să ne susțină întotdeauna fără să crâcnească, să aibe în noi o încredere de nezduncinat, să ne iubească ca să ne simțim bine și vindecați.

În ambele situații, interesați să iubim dintr-un motiv anume -fie din frică, fie din autocompasiune- ne plasăm în centrul atenției. Căutăm ca totul să se învârtă în jurul nostru și asta este singura ipostază pe care o acceptăm pentru a iubi. Un astfel de candidat căutăm pentru iubirea noastră!

Interesați să iubim din aceste motive, nu iubim decât dacă ne este satisfăcută lista de pretenții. Nu putem iubi decât dacă ne stabilim o valoare pentru care celălalt trebuie să plătească cu propriile sentimente, cu propria libertate. Ne vindem scump valoarea personală! Facem troc folosind iubirea drept motiv pentru a ne fi satisfăcută valoarea personală și în schimb ne este pretinsă satisfacerea valorii celuilalt.

Investițiile emoționale pe care le facem, fie din frică, fie din autocompasiune, clădesc în jurul nostru paravane, ziduri, peste o iubire sau posibilă iubire. Aceste paravane de motive meschine, reușesc să ascundă iubirea și în final să o sufoce.

Suntem atât de convinși și pătrunși de satisfacerea propriei valori folosindu-ne de iubire, încât construim ziduri până la un moment dat când ne simțim secați și goliți de iubire. Suntem secați de efortul depus pentru a construi și susține aceste ziduri, suntem teribil de obosiți astfel încât nu o mai simțim.

De ce vă este frică să iubiți? Vă este frică să iubiți pentru a nu ieși în pierdere, vă este frică că nu vă sunt satisfăcute pretențiile, vă este frică că nu primiți prețul cerut pe propria valoare, vă este frică că acest lucru vă va aduce dezamăgire și vă este frică să nu fiți dezamăgiți.

Întrebați-vă însă, de ce cereți un preț pentru iubire? Cereți un preț, deoarece nu puteți accepta că iubirea este inestimabila fericire fără valoare. Nu puteți accepta că este simplă, sinceră, deschisă, neascunsă, necomplicată. Așa că o complicați. Nu puteți accepta că este fără stăpân, că este fără troc. Așa că i-ați devenit stăpân adăugând-o valorii personale și oferind-o la troc. De aceea o pierdeți…

Puneți un preț iubirii și vi se pare acceptabilă, dar este acceptabilă pentru atât cât sunteți dispus să dăruiți. De fapt iubirea se manifestă atât de mult cât sunteți dispus să vă dăruiți ei. Cineva vă trezește și amplifică rezonanța cu fluxul energetic al iubirii. Cu cât vă dăruiți ei, îi permiteți să vă pătrundă și să vă umple, iar acest fenomen va dura atât timp cât sunteți deschis ei. Iubirea nu poate fi posedată, deoarece nu vă aparține și nu aparține nimănui.

Ne complacem în răsfăț plini de aroganță, motivată de valoarea personală. Trăim pentru valoarea personală! Acest gest pe care ni-l permitem, îl plătim scump. Îl plătim cu durerea ce ne-o pricinuim comportându-ne astfel, îl plătim cu fericirea noastră. Ne dăm fericirea pentru el. Iubim încărcați de teamă, iubim încărcați de autocompasiune, până când teama și autocompasiunea ne golesc. Atunci goi, simțindu-ne părăsiți de iubire și convinși că am fost părăsiți și secătuiți de ea, ne înfierăm sufletul cu cruda dezamăgire și urâm iubirea.

În tot acest timp nu ne-am cercetat sufletul pentru a ne convinge că iubirea este acolo așa cum o știam, și astfel să încetăm să ne mai facem rău cu temerile și autocompasiunile dănd vina pentru nefericirea noastră pe altcineva.

Nimeni nu trebuie să piardă și nimeni nu trebuie să plătească, nu există cu adevărat victime. Prosteasca dramatizare a momentului în care ne victimizăm, ne face orbi la a vedea că putem fi plini de iubire.

În realitate nu ne pierdem iubirea și nici valoarea personală. Valoarea personală este doar rănită, în realitate nu pierdem nimic. Valoarea personală este un fals sentiment despre noi, dealtfel în continuă schimbare. Și dintre acestea două singura adevărată este iubirea.

Oamenii, lucrurile și alte vietăți, vin și pleacă din viața noastră, așa este mersul firesc al lumii, însă întotdeauna iubirea rămâne.

Dacă vreodată vom avea curajul să revedem amintirile legate de iubiri și dacă vom  avea puterea de a înlătura greaua pătură a resentimentelor iertând ceea ce nu am acceptat, vom descoperi acolo curată și neschimbată, iubirea.

Resentimentele rezultă din ideea că meritam mai mult, rezultă dintr-o frică nebună față de tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla, față de tot ceea ce considerăm că ar fi nedrept să ni se întâmple. Resentimentele nu se pot vindeca decât acceptând realitatea faptelor, împăcându-ne cu ele și iertând.

După ce ne vom desprinde de resentimente, vom putea privi în urmă iubirile cu seninătate, căldură și bucurie pentru că am trăit astfel de experiențe. Atunci vom vedea că suntem plini de iubire și vom mulțumi pentru norocul de a trăi experiențe care ne-au adus în suflet iubirea. Eliberați astfel, vom purta respect iubirii, protejând-o.

Există situații de relații fericite care și-au găsit echilibrul, fericirea și stabilitatea în timp. Aceste relații au avut inteligența și bunul simț să remarce necesarul celuilalt și să-l respecte. Au reușit să-și dăruiască unul altuia ceea ce i-ar satisface. Aceste relații au descoperit secretul iubirii autocompasive. Ei și-au dorit mult să fie fericiți și să iubească dăruind același lucru.

Empatizând unul cu celălalt, ei au găsit fericirea în a-și plânge de milă unul pe umărul celuilalt, în a-și admira reciproc calitățile, în a-și aproba reciproc și necondiționat defectele, în a-și aproba reciproc orice cred și fac, în a se susține întotdeauna, în a-și purta unul altuia o încredere de nezduncinat. Să iubească cu aceeași intensitate și reciprocitate astfel încât să se simtă bine, protejați și vindecați. Sună frumos ca și cum ar fi descoperit secretul fericirii prin iubire. Dar este un pact, un troc, la care au ajuns într-un efort de inteligență și bun simț. Aceasta este iubirea autocompasivă.

Problema care apare în această situație este că iubirea, transformată în iubire autocompasivă poate fi adăugată cămării interioare sau inventarului personal. De altfel iubirea, numai transformată în iubire autocompasivă poate fi adăugată inventarului personal de sentimente, altfel ea este liberă și nu poate fi posedată de noi în nici un fel. Aparținând cămării interioare poate fi pierdută în orice moment, la fel ca oricare alt sentiment aparținând cămării interioare. Sentimentele aparținând cămării interioare le legăm de persoane sau lucruri. În acest fel ele vor veni și pleca odată cu acea persoană sau lucru, lăsând în urmă resentimente.

În iubirea din autocompasiune, ne este milă de noi înșine și ne purtăm astfel încât cerșim compasiune altcuiva dispus să ne dea. Cel dispus să ne împărtășescă autocompasiunea caută același lucru, iar soluția ideală pentru a primi autocompasiunea de care cred au nevoie este iubirea autocompasivă.

În iubirea autocompasivă: au nevoie cel mai mult să li se plângă de milă, așa că și-au găsit pe cineva care să le plângă de milă dăruind la fel; au nevoie să le fie lăudate calitățile, așa că și-au găsit pe cineva care să le laude calitățile și căruia să-i dăruiască la fel; au nevoie de cineva care să le aprobe defectele necondiționat, și-au găsit pe cineva care să le aprobe defectele necondiționat și căruia să dăruiască la fel; au nevoie de cineva care să le aprobe necondiționat orice cred și fac, așa că au găsit pe cineva care să le aprobe necondiționat orice cred și fac dăruind același lucru;  au nevoie de cineva care  să aibe în ei o încredere de nezduncinat, au găsit pe cineva care să aibe în ei o încredere de nezduncinat dăruind același lucru; au nevoie să fie iubiți ca să se simtă bine și vindecați, și-au găsit pe cineva care să le dăruiască acest lucru dăruind la fel, etc.

Iubirea autocompasivă este un troc, care ia locul iubirii altruiste lăsând în loc, o iubire condiționată. Uneori e pisăloagă, prea smiorcăită, sau poate un pic prea plicticoasă și întotdeauna previzibilă, dar asta ne dă siguranță.

Dacă vă amintiți ce ați simțit într-o relație spontană, ați vedea că ați iubit fericiți și v-ați simțit iubit, fără să vă puneți problema unor astfel de trocuri. Problema a apărut în momentul în care ați decis să aveți o relație de lungă durată. Atunci a fost momentul să vă puneți problema ca troc. Știind că iubirea umană pentru celălalt de obicei nu are stabilitate și durabilitate, ați apelat la aceste condiții prin care ați asigurat-o pe termen lung.

Adevărata iubire este altruistă față de orice vietate și niciodată nu posedă ceva. Este caldă, senină, serenă, liniștită, calmă, împăciuitoare, detașată, știe suficient fără să caute răspunsuri, este sinceră, plină de simplitate și candoare, nu se motivează și nu se scuză, înțelege fără să aibe nevoie să ancheteze, iartă fără să-și pună problema.

Iubirea este sensibilă și puternică în același timp. Nu se teme să iubească deoarece nu are nimic de pierdut, nu se ascunde și nu are nimic de ascuns, nu pretinde și nu datorează nimic în schimb. Nu se explică, nu se justifică și nu se motivează niciodată. Nu are nevoie de nimic care să o reprezinte, pentru că își este de ajuns. Iubirea dăruiește necondiționat iubire și nimic altceva, iar acest lucru nu are legătură cu nimic material sau cu firea umană.

Este răbdătoare fără a răbda ceva, așteaptă fără a aștepta ceva, înțelege fără a-și pune problema că nu a înțeles ceva, este mulțumită fără a mulțumi pe cineva, simte fără a fi motivată de ceva, crede fără a căuta încrederea.

Iubirea altruistă nu are nevoie să:

- să se răzgândească. Acum te iubesc apoi m-am hotărât să nu te mai iubesc. Iubirea nu este o toană. Nu vine ca o furtună și pleacă când se satură, sau când simte că i-a ajuns. Iubirea vine în suflet neinvitată și nu mai pleacă niciodată. Singurul motiv pentru care nu o vedem, este pentru că o ascundem după paravane formate din diverse motive născocite;

-nu are nevoie să iubească pentru a se simți împlinită. Pentru a iubi nu caută motive care să-i umple golurile și să-i împlinească imperfecțiunile. Nu își ia jucăriile și pleacă când nu se simte împlinită.

-nu are nevoie să facă trocuri. Nu are valoare și nu poate fi negociată pentru că ea este inestimabila fericire fără valoare.

-nu are nevoie să își asume o identitate. A-și asuma o identitate înseamnă a se ascunde după ceva. Motivele pentru care alegem să iubim, sunt paravane după care ne ascundem iubirea.

Un gest altruist îl facem fără a căuta un rezultat, fără a ne raporta la ideea de succes sau teama de eșec. Alegând un motiv pentru care să iubim facem o afacere care trebuie să fie neaparat profitabilă pentru noi. Investim în ceva, care vrem să fie neaparat un succes. Dar acesta nu este nici pe departe altruism și nici iubire.

Iubirea nu are nevoie de un motiv pentru care să iubească. Nu iubești pentru că ai un motiv. Iubești pentru că fără nici un calcul meschin, ai fost invadat de căldura ei fericindă.

Singurul motiv pentru care ar trebui să iubim este pentru că iubim iubirea. Și marea greșeală pe care o facem în mod repetat este că legăm iubirea de cineva sau ceva. Iubirea este liberă, necondiționabilă și individuală. Când se întâlnesc doi oameni care decid să lase iubirea să îi pătrundă, ei vor fi electrizați și vor intra pe o frecvență comună. Vor deveni conștienți că se iubesc, dar își iubesc iubirea.

Adevărata iubire, altruistă față de orice vietate, se pune pe aceeași treaptă cu oricare dintre acestea. Cu toți oamenii, cu animalele, păsările, plantele, insectele, stelele, cerul, norii, pământul, etc. Fără iubire am fi  singuri, goi și reci.

Soarele susține viața pe pământ. Soarele ne pune pe aceeași treaptă cu animalele, păsările, plantele, insectele etc. E un soare în fața căruia suntem cu toții egali.

Iubirea este pentru noi soarele, precum este soarele pentru natură. Iubirea este soarele nostru care ne luminează, ne încălzește, întotdeuna prezent, hrănitor, oblojitor.

Vrem sau nu vrem, am fost proiectați într-un sistem în care suntem susținuți împreună cu toate celelalte, de către soare. Și de iubire…

”Acum iubesc, pentru că nu mă mai tem de nimic. M-am relaxat și m-am lăsat ușor în spate, dându-mă înapoi, detașându-mă. Simt iubirea pâlpâind cald. Dacă închid ochii pot să o văd. Vibrează plină de candoare, și pentru că m-am relaxat acum pot să o simt în tot corpul. Fără temeri, fără așteptări, fără speranțe, fără regrete, fără păreri, fără nimic altceva care să o controleze. Care să o mutileze. Nu am avut nici un drept să acționez în vreun fel asupra ei. A fost nedrept. Singurul meu drept este să tac relaxată și să o simt. Doar să o simt. Și atât.

Acum pot să îi simt prezența în mine, în alții, în animale, în plante, în pământul pe care stau… Este o energie, o vibrație prezentă în același fel în toți. Și atunci când simt acest lucru, cumva iubirea ce o simt interferează cu iubirea celuilalt devenind atât de personală! Nu fac nimic pentru a o simți, iar ea mă privește în ochi răspunzându-mi. Și răspunzându-mi mă uimește, întotdeauna de când o știu, pentru că nu am echivalent în cuvinte pentru a o exprima. Nu-i pot exprima în nici un fel inestimabila fericire…”

 

Autor: Naturalis Yoga

vizitatori:
Hit Counter provided by orange county divorce attorney

Designed by adaweb