Druizii

Druizii ocupau o pozitie inalta in societatea celtilor. In timp ce regii detineau puterea seculara, druizii conduceau toate functiile vietii religioase, in calitate de preoti, judecatori si clarvazatori. Tot ei erau depozitarii artefactelor sacre si intermediarii dintre zei si oameni. Pe langa prezidarea ceremoniilor religioase si a sacrificiilor ritualice, druizii erau gardienii unor coduri juridice complexe, a tehnicilor de vindecare traditionala si a mitologiei. Rolul lor nu s-a oprit aici, au actionat in calitate de astronomi, pastrand calendarele prin care se ordonau festivalurile si se determinau zilele de bun augur ale diverselor activitati sociale ale vechilor celti. La moartea unui rege, clarvazatori druzi efectuau un ritual de divinatie pentru a descoperi pe noul conducator.

Originea exacta a clasei sociale, daca o putem numi astfel, este necunoscuta cu toate ca se presupune ca ea a existat si la pre-celtii din Europa. Fiecare populatie consemnata de istorie a avut druizii sai.
Druizii sunt probabil coborati din neoliticul trib de preoti samani descoperiti in desenele rupestre antice.
Aura de mister din jurul druizilor a fost sporita de aparenta oroare a celtilor pentru cuvantul scris. Asta nu inseamna ca celtii au fost ignoranti sau neinvatati, intelepciunea si invatarea fiind la mare rang in societatea lor. Daca scrierea a fost folosita mai mult pentru marcarea drumurilor si pentru tinerea evidentelor financiare sau contractuale, in schimb au dezvoltat un sistem elaborat de memorare si transmitere a informatiei pe cale orala. Cei care erau insarcinati cu pastrarea acestui organism imens al cunoasterii erau druizii, impunand respect printre celti si constituind o clasa echivalenta nobilimii. Capacitatea duizilor de a media intre lumi a dat acestora o mare parte din puterea seculara, fiind intr-un fel reprezentarea zeilor pe Pamant, influenta lor s-a extins aproape in fiecare aspect al societatii celtilor.
Informatiile referitoare la druizi ne parvin in majoritate din scrierile observatorilor romani si greci, Iulius Cezar lasand o descriere amanuntita a cestora. Pliniu cunoscut ca cel Batran sau grecii Siculus Diodor sau Starbon vorbesc si ei despre acesti preoti ai celtilor. Daca la romani simtim o anumita ostilitate fata de druizi, grecii tind sa fie mai intelegatori, laudandu-i pentru intelepciunea si pentru intelectul lor.
Cezar a creat poate cea mai buna descriere a druizilor, subliniind rangul lor in societate, ierarhiile lor interioare, metodele lor de formare profesionala precum si formele de ritualuri si sacrificiu. Desi ii considera pe celti barbari, Cezar ii admira pe druizi pentru interesele lor intelectuale chiar daca povesteste cu groaza practicile lor de sacrificiu. Si asta amintindu-ne ca Cezar se afla in razboi cu poporul celt.
Casta druizilor nu era una inchisa, nu era o functie in societate, un post de munca asemanator unuia din zilele noastre. Orice reusea sa finalizeze cunoasterea si practica necesara putea deveni un druid, primind recunoasterea societatii, fiind scutit de la plata impozitelor sau de serviciul militar.
Druizii au jucat un rol imens in educatie, scolile lor bucurandu-se de o buna reputatie. Odrasle de nobili studiau alaturi de druizii in devenire.
Cezar consemneaza puternica organizare a druizilor, conducerea fiind asigurata de un consiliu si un conducator. Cand liderul murea, consiliul alegea un nou conducator. Fiecare trib celtic avea propriul sau consiliu druid, membrii acestuiau regasindu-se printre consilierii regilor iar altii tinand roluri de muzicieni sau medici. Importanta acordata druizilor se regaseste in faptul ca de la fiecare altar pana la fiecare livada ori camp avea un preot sau insotitor al acestuia.
Conform scrierilor lui Cezar, druizii organizau reuniuni anuale in „tara Carnutes”, in arealul unui trib care a trait in zona actuala a regiunii Chartres din Franta.
Teologia druida esta centrata pe doctrina metempsihozei, transmigratia sufletelor. Spre deosebire de multe grupuri care au crezut in reincarnare, druizii nu par sa fi crezut intr-o ierarhie a sufletelor. Astfel un suflet ar putea trece de la om la animal si invers, intr-un ciclu nesfarsit de renasteri.
Poetul roman Lucan remarca cu dezgust, dupa cum spune chiar el, ca aceasta doctrina a reincarnarii afost in mare parte responsabila pentru curajul razboinicilor celti. Atitudinea generala de a manca, a bea si a fi vesel poate fi atribuita acestei relaxari in fata mortii.

Sursa: http://www.privireinviitor.ro/

Druizii și druidismul

Druidismul pare să-şi găsească rădăcinile in perioada megaliticului, acum 9000 de ani. Contrar a ceea ce se afirmă in mod curent, acesta nu este o religie propriu-zisă iar druizii nu au fost doar simpli sacerdoţi, ci mult mai mult. Preoţii religiilor celtice purtau numele specific de gutuatri iar doctrina lor era adesea diferita de cea druidică.

Clasa druizilor este in primul rând clasa înţelepţilor şi savanţilor societăţii celtice, cea mai redusă ca număr de membri si comparabilă cu cea a brahmanilor din India.

Mari iniţiaţi, cunoscători ai unei doctrine ezoterice pe care o transmiteau unui număr restrâns de discipoli, se considera ca in aceşti oameni se oglindeşte însăşi clasa divină. Ei simbolizează întreg panteonul prin calităţile şi funcţiile pe care le deţin. Aşa cum există zei ai războiului,  ai înţelepciunii, ai cunoaşterii, ai sănătăţii, ai artei etc., tot astfel druizii sunt implicaţi în mai toate domeniile de activitate ale clanurilor celtice. Ei erau medici, poeţi, filosofi, politicieni, strategi militari sau lideri spirituali. Având in vedere rolurile multiple ale clasei druizilor, mulţi autori consideră ca termenul de druid este unul generic, care denumeşte clasa intelectuală, savanţii si marii înţelepţi celţi. Într-un cuvânt, druizii erau cei care onorau Zeul Unic prin cunoaşterea de orice fel.  Erau sacerdoţi desigur, dar nu numai.

Liberi de orice constrângeri şi reprezentanţi divini, druizii se implicau in toate ramurile vieţii comunităţii celte, îmbinând si armonizând cunoaşterea ştiinţifică, raţională, cu tainele spiritului şi sufletului.

Doctrina druidismului este in esenţă metafizică iar druizii erau mari gânditori, aşa cum stă bine oricărui înţelept. Ei nu sunt insă numai filosofi ci şi mari cunoscători si utilizatori ai forţelor şi energiilor naturale. Cunosc metodele de divinaţie, astrologia, plantele, şi practică cu succes variate tehnici spirituale şi magice.

Ca învăţători, au datoria să îndrume tinerii in scopul păstrării tradiţiei sau să participe la pregătirea viitorilor druizi. Un druid era pregătit timp de 12 ani in Irlanda şi 20 de ani în ţinuturile Galeze, iar transmiterea cunoaşterii se făcea exclusiv pe cale orală.

Aceşti mari înţelepţi ai celţilor trăiau in adâncul pădurii, nu pentru a se îndepărta de societate, ci pentru că trăind in mijlocul naturii, puteau să o exploreze în profunzime. Druizii se comparau ei înşişi cu mistreţii care scurmă pământul în căutarea ghindei, fructul stejarului, fructul înţelepciunii, după simbolistica celtică. Aşa cum mistreţii scurmă în căutarea ghindei sau tuberculilor care le astâmpără foamea, tot astfel şi druizii răscolesc natura pe toate cele 3 planuri: fizic, sufletesc şi spiritual, ca să-i înţeleagă Legile.

Plinius asocia cuvântul «druid», cu cuvântul «drus», care înseamnă «stejar» în greaca veche. Analogia este foarte plauzibilă având în vedere respectul pe care-l purtau celţii acestui copac, simbol al înţelepciunii şi puterii, calităţi de care orice druid trebuia să beneficieze.

Stejarul pare să fi fost considerat arbore sacru în multe tradiţii culturale, reprezentând calităţile Divinităţii Supreme. Tot el este simbolul longevităţii şi înălţimii în plan fizic, al eternităţii şi măreţiei în plan spiritual, şi prin excelenţă simbolul Axis Mundi, atât la celţi cât şi la greci.

Un alt studiu etimologic al cuvântului druid aminteşte de «dervo», ce înseamnă  stejar în galeză, or, este adevărat că druizilor li se mai spunea şi «oamenii stejarului».

Buni psihologi, ei cunosc perfect omul, ştiu sa-i ghicească gândurile şi intenţiile cele mai ascunse. Prezenţa lor degajă calm şi gravitate, iar chipul lor radiază aerul celor învăţaţi. La ei veneau sa ceară sfat de la oameni simpli până la regi, iar sfaturile lor erau ascultate fără şovăire, căci prin ei se exprimau Zeii.

Tradiţia druidică era exclusiv orală. Celţii nu scriau pentru că, în vremea aceea, scrisul avea în primul rând conotaţii magice. Era folosit pentru inscripţionarea amuletelor, instrumentelor rituale şi chiar a armelor de luptă, pentru ca ele să dobândească astfel puteri magice.

În acea vreme, scrisul nu era deloc o manieră de vehiculare a informaţiilor sau a cunoaşterii. S-a considerat, pe bună dreptate, că fixarea prin scris a unei doctrine poate fi nefastă.  Cunoaşterea, mai ales cea spirituală, trebuie să evolueze odată cu societatea şi să se moduleze în funcţie de nevoile acesteia.

Mai mult decât atât, druizii aveau darul de a fi în permanentă comunicare cu tot ceea ce-i înconjura. Legendele spun că ei vorbeau cu pietrele şi animalele, ştiau să asculte glasul copacilor şi al izvoarelor. Atunci, ce nevoie ar fi avut ei să scrie pentru a-şi lăsa moştenire cunoaşterea, când ea se afla, vie, la tot pasul? Urmaşii lor, pentru a fi demni de numele de «druid», vor trebui să-şi însuşească această cunoaştere direct de la sursă.

O părticică din marea cunoaştere a druizilor se găseşte totuşi în câteva legende şi poeme aşternute pe hârtie începând cu sec. al V-lea e.n.  În momentul în care Irlanda a fost creştinată şi învăţăturile păgâne au fost interzise, druizii au înţeles să-şi pună tradiţia la adăpostul poeziilor, legendelor şi miturilor.

Sursa: www.mirabilys-magazin.ro

Preotesele druide: anticele femei ce aveau puterea de a se face invizibile, a comanda naturii şi a lua orice formă

femei druideÎn trecutul îndepărtat, un fenomen cu totul aparte l-a reprezentat Magia druidă. Cu patru-cinci mii de ani înainte de Hristos, păduri dese acopereau încă vechea Sciţie, care se întindea de la Oceanul Atlantic până la mările polare. Sciţii, fii ai hyperboreenilor, ridicaseră pretutindeni monumente megalitice sub formă de coloană pentru serviciile lor divine. O nouă migraţie din Asia, cunoscută sub numele de Kimris (cimerienii grecilor) s-au amestecat cu galii şi le-a adus un nou cult, druidismul. Druidism este forma compusă a două cuvinte galice, de sau di şi ronidd, care se pot traduce prin Doctrina Zeului. Mitologia greacă i-a numit hyperboreeni.

Aceşti oameni cu părul roşcat, cu ochi albaştri, au venit din nord, străbătând păduri luminate de luciri boreale, întovărăşiţi de reni şi câini, îndrumaţi de şefi îndrăzneţi, îmboldiţi de femei vizionare. Păr de aur, ochi de azur: culori predestinate. Acestei rase îi era scris să întemeieze Cultul Soarelui şi al Focului Sacru, şi să ducă în lume nostalgia după patria celestă.

În umbra unei măreţe teocraţii, contemplăm faimoasele magiciene care îşi aveau oracolele atât pe ţărmurile mării cât şi în imensitatea pădurilor. Erau numite druidese, căci erau fiicele druizilor. Druizii erau preoţii bătrâni şi cu experienţă multă. Preoteselor druide li se atribuia puterea de a se face invizibile, de a comanda elementele naturii, de a lua, după bunul lor plac, orice formă doreau ele. Dintr-o întâmplare, una dintre preotese – pe un fond de exaltare -a avut o viziune precum că l-a văzut pe Marele Strămoş al neamului druizilor, care i-a spus să-i determine toate triburile să se unească între ele pentru a nu fi exterminate de alte neamuri rivale şi străine. Prorocirea ei s-a adeverit şi uniunea lor i-a salvat. În curând, această femeie şi multe altele ca ea, într-o atitudine măreaţă, urcate pe un postament în mijlocul unui luminiş al pădurii, acompaniate de şuierul vântului sau al oceanului îndepărtat, vor evoca sufletele strămoşilor, în faţa mulţimii impresionate, care le va vedea sau va crede că le vede atrase de incantaţiile magice, în ceţurile plutitoare, cu transparenţe lunare.

Aceasta nu a fost totul. În jurul vizionarelor s-au grupat bătrâni care le supravegheau în timpul somnului şi în stările de extaz profetic. Ei au studiat stările lor diferite, au controlat sinceritatea revelaţiilor şi au interpretat oracolele. Asemenea femei au căpătat între timp rangul de preotese. Atunci când preoteasa prorocea în stare vizionară, faţa i se transfigura, vorbirea era ritmică, iar vocea ei devenea răsunătoare.

Preotesele druide ajunseseră la o asemenea mare putere încât deveniseră un pericol real pentru viitorul bărbaţilor celţi. Profetese au devenit cu timpul periculoase chiar pentru bătrânii preoţi, pe care i-au detronat, luându-le puterea. Bărbaţii druizi au fost subordonaţi setei de putere a profeteselor. Cultul druid a fost pus în pericol, profetesele începând să denatureze însuşi cultul Soarelui. Când le-a dispărut inspiraţia, profetesele au început să stăpânească prin teroare. Au pretins sacrificii omeneşti şi le-au transformat în elementul esenţial al cultului lor.

Sursa: http://www.lovendal.ro/

“A bate în lemn”, o superstiţie pentru alungarea ghinionului, îşi are originea în zeii druizi

Potrivit cercetărilor, vechii druizi din insulele britanice şi nordul Europei, sunt cei care au iniţiat această practică, prin credinţa lor că arborii ar adăposti zeităţi. Atingerea copacilor prin gesturi pioase făcea ca zeii ce sălăşluiau în ei să dăruiască trupului sănătate şi prosperitate, iar spiritului viaţă veşnică. Prin procesul de evoluţie culturală petrecut în conştiinţa maselor, obiceiul de a ciocăni în lemn a început să fie considerat o metoda eficientă de alungare a ghinionului.

Sursa: http://www.lovendal.ro/

De ce romanii vroiau să-i distrugă pe druizi?

Până în prima parte a primului secol î.C, druizii erau paznici ai unora dintre cele mai bine păstrate situri megalitice din vestul Europei. În anul 60 d.C, împăratul Claudius l-a trimis pe generalul Suetonius Paulinus să-i distrugă pe druizi, făcându-i să se retragă în fortăreaţa Ynys Mon, azi insula Anglesey.

Iulius Cezar: druizii fac sacrificii publice

Iulius Cezar a scris despre aceşti preoţi: “Druizii se închină zeilor şi fac sacrificii publice şi particulare şi conduc toate problemele religioase. Mulţi oameni tineri se adună pentru a primi învăţăminte de la ei şi sunt respectaţi de oameni. Ei joacă rolul unor judecători în toate disputele, indiferent dacă sunt între triburi sau între indivizi; când are loc vreo infracţiune sau vreo crimă sau se produce o discuţie despre o moştenire sau o posesiune, ei sunt cei care iau problema în mâini şi spun cine şi cât trebuie să plătească. Orice individ sau trib care nu-şi îndeplineşte sarcina este alungat de la ceremonia sacrificiului, care constituie cea mai mare pedeapsă. 

Doctrina druizilor se crede că a fost întemeiată în Britania şi de acolo importată în Galia, iar astăzi, cei care vor s-o studieze aprofundat merg de obicei în Britania pentru aceasta.

Se spune că aceşti oameni trebuie să memoreze un număr mare de versuri, atât de multe încât unii îşi petrec 20 de ani studiind. Druizii cred că religia lor le interzice să scrie învăţămintele, deşi în alte scopuri, ca de exemplu problemele publice sau private, folosesc alfabetul grec. ”

Iulius Cezar: Druizii cred în reîncarnare

Următoarele comentarii ale lui lulius Cezar confirmă rolul unui ciclu al renaşterii controlate:

“Fac mari eforturi de a perpetua ideea că sufletul nu dispare, ci că, după moarte, trece dintr-un corp în altul; ei cred că acesta este cel mai bun stimulent pentru curaj, pentru că îi învaţă pe oameni să nu se teamă de moarte. De asemenea, poartă discuţii lungi despre corpurile cereşti şi mişcările lor, despre dimensiunile Universului şi ale Pământului, despre natura fizică a lumii, despre puterile zeilor şi îi iniţiază pe tineri în toate aceste aspecte. Numai dacă viaţa unui om era recompensată prin viaţa altui om puteau fi satisfăcuţi zeii nemuritori.

Celţii susţin că descind din zeul subpământean pe care-l numesc Tatăl Dis. Din acest motiv, ei măsoară timpul nu în zile, ci în nopţi, iar la sărbătorirea zilelor de naştere, a primei zile a lunii sau a Anului Nou, ei merg pe principiul că ziua începe noaptea.”

Iulius Cezar, născut în 100 î.C, a fost cooptat în colegiul preoţilor în 73 î.C. în 59 î.C. a fost ales consul al Galiei, când a scris aceste lucruri despre druizi, iar în 55 î.C. a pornit o expediţie împotriva celţilor din Britania.

Cezar îi descrie foarte clar pe druizi ca preoţi, judecători şi astronomi. Aceştia practicau arta memorizării şi îşi formaseră o tradiţie verbală pentru a-şi aminti ritualurile şi secretele, şi erau la fel de obsedaţi de genealogiile lor ca şi preoţii evrei.

Calendarul iulian, inspirat de la druizi

În Galia, Cezar a scris o carte de astronomie care din păcate nu s-a păstrat, dar se ştie că a aflat de mişcările corpurilor cereşti de la druizi, care ştiau multe lucruri despre calendare. Nu poate fi o coincidenţă faptul că cea mai mare realizare a lui Cezar a fost reformarea sistemului calendaristic roman, care înainte fusese foarte confuz. Scriitorul David Duncan comentează:

“De la început, calendarul roman a fost un instrument politic puternic, care guverna sărbători religioase, festivităţi, zile de târg şi un orar care se schimba constant şi prevedea când era legal să te ocupi de probleme judiciare sau administrative… (Calendarul incorect) făcea ravagii nu doar printre agricultori şi marinari, dar şi în rândul populaţiei care devenea tot mai dependentă de comerţ, negoţ, administraţie juridică şi civilă, într-un imperiu care se dezvolta repede şi care avea nevoie cu disperare de un sistem standard de măsurare a timpului.”

Druizii aveau un calendar avansat şi corect, iar dovezile arheologice ale existenţei acestuia s-au găsit în peninsula Bretagne (Franţa) sub forma unor tăbliţe de alamă. Arheologul Evan Hadingham spune despre acesta:

“Interesul faţă de un calendar pomenit atât de Cezar, cât şi de Plinius a fost confirmat când s-au descoperit rămăşiţele unui calendar celtic veritabil la Coligny, în districtul Ain din Franţa, la sfârşitul secolului. Acest calendar era odată o placă mare de bronz, cu o suprafaţă de aproape doi metri, găsită aproape de un drum roman şi de bucăţi dintr-o statuie de bronz din primul secol d.C. Cu toate că numele lunilor sunt scrise în galeză, literele şi cifrele sunt romane. Calendarul calculează nopţile (aşa cum spunea Cezar că făceau celţii) şi lunile.”

Halloween-ul reprezintă o veche sărbătoare păgână a celţilor, Samhain, dedicată morţii unui zeu!

Pentru Wiccani (cei care practică o religie păgână a vrăjitoriei), Samhain este una dintre cele mai importante perioade ale anului. Următoarea descriere a sărbătorii Samhain o putem citi de pe site-ul wicca.com:

“Samhain înseamnă sfârșitul verii” și este a treia și ultima Recoltă. Jumătatea întunecată de ierni începe cu acest Sabbat. În general, este sărbătorită pe 31 octombrie, dar unele tradiții o preferă pe 1 noiembrie. Este una dintre cele două nopți a spiritelor” din fiecare ancelălaltă fiind Beltane. Este un interval magic, atunci când legile pământești ale timpului și spațiului sunt suspendate temporar, și vălul subţire dintre lumi este ridicat. Comunicarea cu părinții și cu cei dragi plecaţi dincolo este mai ușoară. Este un moment propice a studia Misterele întunecate și de a-i onora pe Mama întunecată și pe Tatăl întunecat.

Inițial, Sărbătoarea Morților” a fost sărbătorită în țările celtice, lăsându-se diferite alimente pe altare și pe praguri pentru morții rătăcitori”. Astăzi, o mulțime de practicanți încă îndeplinesc această tradiție. Lumânări se aprindeau și se lăsau la fereastră, pentru a ghida spiritele strămoşilor și a celor dragi. Scaune suplimentare se puneau la masă, pentru oaspeţii nevăzuţi. Merele erau îngropate de-a lungul drumurilor, pentru spiritele pierdute. Oameni îmbrăcaţi în alb (ca şi fantomele) şi purtând diferite costume şi măşti, încercau să păcălească spiritele naturii”.

Aşadar, cum acest festival păgân, cunoscut sub numele de Samhain, a devenit sărbătoareade astăzi, sub numele de Halloween”, pe care o celebrăm în zilele noastre? În secolul al șaptelea, un papă catolic cunoscut sub numele de Grigorie I, a decis cea mai bună abordare pentru răspândirea catolicismului era aceea de a creștina” practicile păgâne existente. În anul 601, papa Grigore a emis un edict celebru, prin care misionarii creştini erau sfătuiţi să folosească credinţele şi obiceiurile popoarelor păgâne, decât să le desfiinţeze. De exemplu, dacă nişte oameni se închinau unui copac, decât să fie tăiat, mai degrabă el era consacrat lui Hristos, permiţându-se în continuarea adorarea.

Un festival catolic existent, cunoscut sub numele de Ziua Tuturor Sfinților (sau All Hallows Eve), a fost mutat la în același timp ca Samhain. În cele din urmă, All Hallows Eve a devenit cunoscut ca Halloween”.

Druizii se închinau zeului soare, numit Bel sau Chrom. La 31 octombrie, ei credeau aceasta a murit și a intrat în împărăția morților, Anwynn. Scopul sărbătorii Samhain era acela de a asigura întoarcerea sa. Vrăjitoarele recunosc că este necesar chiar și un sacrificiu uman. Era necesar sânge uman şi de animale pentru a-l învia pe Bel de Samhain. Sângele uman putea deschide porțile Anwynn și lăsa spiritele libere pentru o noapte.

Sursa: http://www.lovendal.ro/

Druizii

Existau astfel trei clase de druizi – Barzii, Ovates si Druizii. Barzii erau istoricii si profesori, Ovates erau cei care se ocupau de plantele medicinale, tamaduitori si medici, iar Druizii au fost Samani si Preoti.

Exista dovezi ca o clasa sacerdotala a condus popoarele megalitice pre-celtice din  Europa de Vest. În timpul expansiunii celtice aceasta preotie a fost adoptata de catre celtii religiosi si numeroase zeitati celtice si credinte au fost adaptate la ceea ce numim in prezent druidism.

Dupa invazia romanilor si aparitia crestinismului, druizilor nu le era  permis practicarea religiei lor sau invatarea studentilor. Ei au început sa  amestece stiinta si cunostintele lor cu cele ale Barzilor.

Insa adevarata cunoastere magica si spirituala a ramas in mainile unei clase sacerdotale aparte, un ordin secret de barzi numit derwydds”. Acesti adevarati vizionari ai stejarilor” au fost cei care au dus mai departe mostenirea Druizilor. Ei sunt izvoarele legendelor despre Camelot si Cavalerii Mesei Rotunde, a Avalonului si a Regelui Arthur. In cultura celtica, bardul era o persoana inviolabila, ar fi putut calatori oriunde si putea spune ce doreste. Acest lucru era posibil datorita faptului ca el era purtatorul de vesti, mesagerul, el stia si legislatia sau jurisprudenta (obiceiurile locului) memorate in versete.

Ollamh-ul, cel mai înalt grad de Bard în societate galeza veche, apartine clasei Druizilor. Ca atare, natura  poeziei sale este predominant religioasa, fiind în principal utilizata în ritual, sau cu siguranta într-un context spiritual. Preocuparea sa principala este perceptia a ceea ce el numeste „adevar poetic” si, ulterior, traducerea si rafinarea lui într-o declaratie exacta. „Adevarul poetic” fiind, desigur evaziv darul misterios dobandit prin arhetipul feminin – inspiratia

Una dintre principalele functii ale Bardului a devenit  promovarea si mentinerea unei “stari de amurg” astfel favorizat de celti – un fel de Timp al Visului si Visarii. Aceasta era o perspectiva asupra vietii atat de speciala incat il deosebea net pe celt de celelalte populatii.  Si anume, o credinta intr-o alta lume dualista care, desi nu de multe ori vazuta, este întotdeauna simtita în interior cu inima si în afara cu o întepaturi pe ceafa,gât sau  furnicaturi ale coloanei vertebrale. Datoria Bardului a devenit de a transmite cu cuvinte si muzica un ideal pe care mintea il poate intelege la un anumit nivel, dar numai spiritul il va percepe la altul. Prin urmare, bardul trebuie sa fie mai mult decât un povestitor si muzician – Ea sau el trebuie sa fie un mesager din Lumea Cealalta.

Putem vedea acest process lucrand de minune in compozitia vechilor legende impartite pe 3 nivele – trup, minte si spirit. Fie de dragoste, eroism sau moarte, întotdeauna legenda include o parte din Tema Universala – marea poveste  ciclica între Zeu si Zeita – acesta este corpul legendei. Codul este insa cel care ascunde cheia, dar care este bine ascunsa, pazita si deghizata. Spiritul legendei nu apartine acestei lumi, pentru ca ne afecteaza la un nivel mai subtil decât cuvintele sau acompaniamentul muzical. Acest nivel este o comuniune între inconstient , ascultator si Divin. Bardul este cel care le unifica.

Cultul

Celtii nu aveau temple iar cultul avea loc în aer liber, în locuri “sfintite”. S-au pastrat pietre înaltate,Menhiri, socotite locuinte ale duhurilor. La Carnac, în Bretagne (o peninsula din vestul Frantei), Menhirii se însira pe o lungime considerabila. Dolmenii,constând dintr-o lespede de piatra asezata pe pietre înaltate, erau probabil morminte. Se pare ca Menhirii si Dolmenii apartin unei populatii mai vechi, unii din ei datând pe la 3000 î.H.

Druizii fiind si judecatori, condamnau pe cei vinovati sa fie adusi ca jertfe omenesti zeilor si tot druizii sacrificau aceste victime umane.

Doctrina filozofica din spatele religiei

Un mare numar din vechile lor obiceiuri demonstreaza respecul pentru individualitea umana si dragostea de libertate.
Existau ca „institutii” sociale acele asociatii de familie (unde femeia se bucura de o libertate pe care Orientul, Grecia sau Roma nu au cunoscut-o niciodata – obiceiul de a oferi cupa nuptiala ea avand drept de proprietate)
Galii au mai fondat si acele asociatii de razboinici numite „fraternitati”  sau „brodeurde”. Tinerii isi alegeau un conducator viteaz si cunoscut si ii jurau credinta absoluta pana la moarte.In general, devotamentul era considerat drept onoare prin excelenta. La originea acestei idei stateau doua sentimente morale care insufleteau intreaga rasa: cultul persoanei si dispretul fata de moarte.
Istoricii sustineau ca nu exista natie pe lume care sa tina mai putin la viata.

Au fost vazuti gali care se ofereau sa moara numai pentrut cateva monede de aur, daruindu-le cu generozitate prietenilor. Apoi se intindeau pe scuturi, oferindu-si gatul spre taiere cu zambetul pe buze (imi aduce aminte de daci) – scrie Horatiu si Diodor din Sicilia.
Tot ei mai adauga ca acest dispret fata de moarte si aceasta bravura de neinfrant vine din credinta lor in nemurire.

Druizii care predicau aceasta credinta erau „recrutati” prin voia lor si nu formau o casta ereditara (Egipt, evrei) trebuind sa-si dovedeasca cunoasterea si capacitatile in grele si indelungate incercari. Ei erau astronomi, medici, magicieni, metafizicieni, moralisti si juriconsulti.
Credeau ca focul si apa stapanesc pe rand. Credinta in nemurire se leaga de ideea in rasplata sau pedeapsa(ultima doar temporara – ispasire.Admiteau si o lume a fericirii,unde sufletul isi pastra pana si viata lui afectiva
la gali mai exista obiceiul ca la ceremonia funerara sa arda scrisorile pe care cei in viata le aduceau celor morti.
Existau trei  cercuri ale existentei (care scot la lumina traditii orientale straine crestinismului):
Cercul regiunii vide (cu exceptia lui dumnezeu, totul e mort)
Cercul transmigratiei (omul trebuie sa-l strabata)
Cercul fericirii (omul il va strabate in cer, in gwinfild = lumea de lumina)
De asemenea druidismul nu admitea ideea iadului vesnic. Idealul druizilor era „plenitudinea ftiintei”. Sufletele insetate de cunoastere puteau relua cercul transmigrarii pentrut a se instrui (absolut nimic comun in crestinism).

Autor: Catalin Stanculescu, editor www.descopera.org

Comentariile nu sunt permise.