Tulnicul din ”Țara Moților”

tulnicareasa din apuseniLegenda spune ca in trecut batranii foloseau tulnicul la vindecarea anumnitor boli prin vibratia sa melodica, asadar complexitatea tulnicului e mult mai mare decat ne-am putut inchipui dar odata cu generatiile multe din secretele lui s-au pierdut .

Tulnicul este fara doar si poate un element fundamental pe care il gasesti doar in Apuseni si cu precadere in Tara Motilor, este un instrument stravechi care anunta atat bucuriile cat si necazurile este modalitate straveche de a comunicade la distante foarte mari.

Un adevarat simbol al Tarii Motilor, tulnicul este un instrument muzical stravechi, care face parte din mostenirea culturala a poporului roman. La tulnic cantau si inca pe ici pe colo mai canta nevestele si fetele anuntand evenimente din familie, sau din comunitate dar si momentele de primejdie.

Chiar si astazi in satele izolate din munti, tulnicul inlocuieste cu succes telefonul mobil, iar oamenii isi anunta activitatile cer ajutor sau anunta evenimentele importante prin tulnic.
Prima data tulnicul a fost folosit pentru a pune pe fuga animalele salbatice de prada, apoi rolul lui a fost acela de a anunta un razboi sau apropierea unei primejdii de satele lor ca apoi tulnicul sa inlocuiasaca cu succes clopotele bisericii in zonele unde acestea nu se auzeau, anuntand sarbatorile crestine sau evenimentele importante din viata omului, nasterea, botez, casatorie sau deces si pentru toate acestea sunetele sunt diferite si stiute de fiecare mot al vremurilor.

De la aparitia lui in padure pana la maturizare si transformarea lui in tulnic, lemnul nu inceteaza sa cante niciodata iar mesterii populari din Apuseni spun ca aici e secretul in alegerea lemnului pentru tulnice, trebuie sa il simti sa ii auzi glasul, inca din padure, pentru ca lemnul vuieste la fiecare adiere de vand, freamata la inghet si dezghet iar cand se transforma in tulnic glasuieste bucuria, tristetea si dorul din sufletul omului, iar cea mai mare problema a mesterilor populari este acum faptul ca secretele lor se duc odata cu ei pentru ca tineretul intoarce spatele acestor traditii si alege calea tehnologiei si a orasului, lucru care nu-i rau de altfel, dar totusi daca secrtelete, traditiile si mestesugurile populare dispar dispare legatura noastra cu trecutul, dispare identitatea si o sa fim mult mai usor de manevrat.

Sursa: http://www.muntii-apuseni.eu/

 

Interviu Maria Ana Gligor

“Este foarte greu să canţi la tulnic. Am inceput să invăţ cand aveam 7 ani, la un tulnic mai mic. Pe vremea aceea, la fiecare casă de vidrean era măcar un tulnic. Tulnicul era folosit mai ales ca mijloc de comunicare intre oameni. Pentru multe din preocupările moţilor erau mai multe semnale de tulnic. Pentru chemarea la făcutul clăilor, pentru chemarea oilor, pentru chemarea la şezătoare, numită in Apuseni torcărie, pentru chemarea drăguţului. Erau semnale pentru a avertiza asupra diverselor pericole: vin duşmanii, vin hoţii, vine ploaie, a luat foc o şură sau o casă…Tulnicul era folosit in acele vremuri cand nu exista curent electric, aproape ca şi telefonul de azi. Pe langă semnale de tulnic, se cantau şi cantece care aveau versuri. Cantecele erau mai greu de interpretat şi era o mare ambiţie intre moaţe, care dintre ele este cea mai bună tulnicăreasă. Cand eram fată, am avut norocul să le am vecine pe cele mai mari tulnicărese, Iosana Bud şi Maria Toader. Cand mergeau la Targul de fete de pe muntele Găina, segăjenii şi ceilalţi vidreni erau mandri de ele, că nimeni nu le intrecea la cantat. Mă puneau de multe ori să cant sara pe la torcării. Eram tare fericită cand mă lăudau dacă invăţam să cant vreun cantec mai greu. Cea mai fericită zi din acea vreme a vieţii mele a fost atunci cand am cantat pentru prima dată pe muntele Găina şi ficiorii numai ce roiau in jurul meu… Pe vremea aceea o fată dejeaba era faină şi făloasă dacă nu canta bine la tulnic…”

Vibraţia tulnicului poate vindeca şi anumite boli. Bătranii de demult ştiau multe lucruri despre asta, aşa cum ştiau şi descantece şi leacuri cu plante medicinale. in copilăria mea Segajul era un sat plin de case şi copii. Era sărăcie, dar viaţa era faină, poate pentru că oamenii petreceau mai mult timp impreună. Aveau mult timp, mai ales iarna pentru poveşti, glume, cantece de tulnic. Astăzi in Segaj mai sunt cateva case cu o mană de bătrani şi ca maine, in casa mea părintească nu o să mai trăiască nimeni.

Am două nepoate care au invăţat să cante la tulnic. Pe langă ele mai sunt şi alte fete, mai mărişoare care cred că vor ajunge bune tulnicărese. Mă rog bunului Dumnezeu să-mi dea sănătate să mai pot canta măcar pană voi putea inregistra pe casetă toate cantecele pe care le ştiu. Pe langă cele douăzeci şi două de cantece inregistrate, mai cunosc incă vreo patruzeci. Pe unele le ştiu de la tulnicăresele vidrence, pe altele le-am cules de la bătranele tulnicărese din satele de pe Valea Arieşului.

“Ca să canţi la tulnic e musai să ai dragoste pentru tulnic şi cantecele de tulnic care au o vrajă deosebită. Să ai inimă şi suflet de moaţă.”

Sursa: http://motii.ro/

Comentariile nu sunt permise.