Jocul Ielelor și producerea locului rău

fairy_dance_gilbert_williams”Cea mai frecventă cauză a producerii locului rău — frecventă şi intensitate de o influentă ce ne dăruieşte un bogat şi pitoresc material — este jocul ielelor.

Ielele, măiestrele, ăle frumoase, ăle sfinte sau puternicele sunt tot atâtea denumiri ale aceleiaşi reprezentări de fiinte fantastice.
         Această reprezentare populară a ielelor este răspândită pe toată întinderea țării noastre. Ce sunt, de unde vin (origini), cum arată în concepția populară arhaică şi mai ales consecințele ce le au în viața omului sunt aspecte redate pe scurt, dar foarte pregnant, în mărturia de mai jos culeasă din satul Runcu — Gorj, în anul 1930.
„Ăle sfinte au fost fete pe pământ. Au masa lor sub un pom, d-aia pe sub pom nu ne dăm niciodată. După miezu’ noptii, ăle sfinte ies şi trec prin văzduh, cântând ca din cimpoi. Se opresc mai ales sub străşini şi în pomi, unde au masa lor. Dacă prinde pe cineva îl plesneşte. De aia nu să iese noaptea din casă şi mai ales nu se stă sub pomi şi sub străşini. Celor loviti de ăle sfinte doctoru’ nu are ce le face. Atunci se descântă şi se roagă, dacă eşti bolnav din cauza lor, da’ niciodată nu te vindeci de tot; tot proastă şi mitocosită la mâini rămâi; plângi mereu şi mânci în neştire.
        Ăle frumoase — sfinte — nu plesnesc decât sub pom. Când trec pe deasupra, pomii se uscă. Acolo unde au stat şi au petrecut ele, acolo unde au avut masă, se uscă tot locu’, şi iarba se uscă. Ele trec cântând, cântă aşa, pe mai multe glasuri, 28 ca din cimpoi. Nu trebuie să stai să le asculți. Te faci că nu le-auzi şi-ti vezi de treabă. Numa’ de te-ar răbda inima, că-s frumoase şi cântă de te cuprinde.”
 hqdefault
           Nu mai putin interesantă şi plină de farmec, o adevărată pagină de literatură e şi această a doua mărturie, culeasă din Tohanu Vechi — Braşov în anul 1945:
 „Într-o seară stăm de vorbă cu bunicu’ în casa [camera] din față. Îmi povestea adesea, că-i plăcea să-mi povestească. În seara aceea îmi vorbise despre vremea lui de fecior şi a vrut să-mi arate lucrurile lui de tânăr, ce le mai păstra. Era noapte şi s-a auzit deodată un cântec, cântat parcă de o vioară şi de un cor de femei, un cor de o rară frumusețe.
           Eu am vrut să-l întreb cine cântă, dar bunicu’ mi-a pus mâna la gură în semn de tăcere şi mi-a zis să mergem în curte. În curte, pe deasupra casei vecinului, am văzut ceva neobişnuit. Am văzut plutind în aer, aşa, aievea, nişte femei subțiri; au trecut repede prin fața noastră, cinci, şase, şapte, nu ştiu exact câte, dar treceau ca nişte raze de soare, ca nişte trupuri de lumină, şi s-au dus.
       Bunicu’ mi-a spus că au fost ielele şi că ielele sunt fete tinere şi curate [fecioare]. Ele sunt sufletele unor fete moarte, înecate sau omorâte fără vină, cine ştie cum! Ele au voie o dată pe an să meargă pe pământ o singură zi, să meargă pe unde au trăit.
        Mi-a spus bunicu’ că dacă simți puterea lor, dacă le vezi sau auzi cântarea lor, ele se supără; nu le place să le vezi în dansul lor, că nu-i dat omului să le cunoască. De aceea fac rău; frumusețea lor e atât de mare şi cântecul lor atât de fermecător, că nici un om nu rezistă! Locu’ unde au jucat ielele e loc rău; de nu-l păzeşti te poate lovi.”Dansul-ielelor
        Locul unde au jucat ielele e loc rău. Deşi deseori se afirm
ă că acest loc nu poate fi cunoscut, nu rareori am cules şi mărturii contrare, conform cărora urmele jocului sunt evidente, numai că oamenii nu le iau în seamă până nu dau de necaz. Ielele ar juca prin poieni, pe pajişti; iarba ar păli şi locul ar rămâne ca ars: „Loc rău e unde joacă ăle frumoase, ielele. Se usca iarba roată şi se face roşie. De calci, te poceşte.” „Am fost odată, când eram tânără, aci, pă muche din sus de casă, şi am văzut aşa loc ars, un loc de toată minunea; era locu’ unde jucaseră ielele. Eu n-am crezut, da’ iacă că sunt!”. „Sunt locuri rele acolo unde joacă ielele; joacă de fac iarba ca pă masă; ele se-nvârt de crezi că fac horă. Pă locu’ ăla să usca iarba şi nu-i bine să calci.”
        Locul rău rămas din jocul ielelor are urmări nefaste în viața omului, în special loveşte în sănătatea sa. Multe boli, de la scrânteala piciorului până la muțenie şi paralizie, sunt explicate prin călcarea în loc rău, acolo unde au jucat ielele.
„Ielele, puternicile, zice că unde joacă e loc rău. Se-ntâmplă de betejeşti sau îti pierzi mintea de calci locu’ lor, adică, ştii, acolo unde au jucat. Ielele te farmecă; şi de le vezi, nu-i bine.”
        „Uite, a fost un băiat a lu’ Prodan de a betejit din iele; n-a mai putut vorbi şi s-a prostit aşa de tot. Spune că a fost cu vitele şi a adormit; a vinit poate un vânt rău sau o fi dormit pă locu’ unde au jucat ielele. Cine ştie? Da’ uite că a betejit.”
Spațiul nu este viciat numai pe pământ, ci şi în atmosferă. Locul pe unde trec ielele în jocul lor aerian este pretutindeni prins în influentele lor răufăcătoare.
Zborul ielelor, pe cât de frumos, pe atât de nesănătos este şi de dăunător în cele mai variate forme. Întâmplările mai frecvente sunt acelea care aduc pierderea graiului: „Da-ți ia şi graiu’ de le-auzi cum cântă. O, ce frumos cântă! Da’ n-ai noroc de le-auzi. De le laşi în treaba lor, nu-ți fac nimic. Ielele-s din altă lume, da’ mai vin să vadă locurile unde au trăit; câteodată trec şi peste case. îți ia graiu’ de vorbeşti; uneori te strigă.”
Sursa: Ernest Bernea – Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman
iele_44244700

Comentariile nu sunt permise.